drumul spre mare ...

drumul spre mare ...
încet-încet dispare a soarelui lumină
zefirul dinspre apă începe de suspină
pe-așa plăcută vreme fug de loc urban
să privesc departe, spre muntele-gorgan

pe malul apei, tăcerea-i interesantă
singurătății îi țin de urât, pe o bancă
oriunde întorc privirea mă desfăt
și inima și sufletul, găsesc ferice-n tot

când faleza, cu verdele-i crud s-arată
din loc în loc, de flori împestrițată
îmi ostenesc privirea continuu alergând
de parcă n-am să le mai văd nicicând

mica dumbravă ce-aleea o însoțește
încoronează fluviul ce lin șerpuiește
să ducă mai departe dorința de frumos
scânteind pe luciu, talazul albicios

pe cer apare luna, vremelnica stăpână
a perechilor de tineri, cu fața ei blajină
se urcă spre zenit, apa fluviului albind
tinerii o admiră și se sărută, mulțumind

în jur e fericire, dar inima mea piere
căci sufletul e jalnic, lipsit de mîngâiere
la mal apare-o luntre, poate-i întâmplare
mă urc îndată-n ea și pornesc spre mare
Taras Bulba