Echinocțiul de toamnă

Echinocțiul de toamnă
Îmi simt răbdarea ajunsă la dezastru
De când această Venus, rece astru
Cu ochii falși, luceferi de minciună
Îmi zvârle inima bolnavă, până-n lună

Și-mi pune-n loc un roșu rug ce arde
Și luminează-n jur ca focul de petarde.
După deal dispare un alt apus de soare
Dispar în orizont și păsări călătoare

Privesc nostalgic cocorii care pleacă
Aș vrea să strig, dar vocea mă îneacă.
Oare un vers, în care m-am răsfrânt
Să-mpiedice rostirea, ca un jurământ?

Mareea se revarsă, împăcând oceanul
În piept țâsnește iubirea ca noianul
Acum, când timpul în cumpănă-i egal
A, vrea s-adorm și să visez astral.
minel tănase