iubire de toamnă

iubire de toamnă
mi-apare o fecioară cu sufletul păgân
păream posac și rece cu sufletul bătrân
reanimat de sânii albi și tari ca piatra
visez la vremea când ea venea cu șatra

o stea se năștea la margine de sat
pribegia sorții ne-ademenea la pat
era toamnă, vântul purta nostalgia
furam mirajul clipei, lepădam vecia

'nainte ca Nordul să apară-n zare
simțeam în ea o rece depărtare
i-am jurat credință, ca soarele de sus
dar iubirea ei, în iarnă a apus

pastorală

pastorală
sub sprânceana de pădure lacul pare adormit
stufărișul îl îngână cu păsăretul cuibărit
putregai de crengi uscate coborâte în adânc
plauri pribegi din frunze moarte plutesc, aburind

ciopor de oi borțoase molfăie din iarba rară
pe plaiul veșted, cu amintiri din fosta vară
dulăii-s tolăniți apatic în praful de pe drum
privesc c-un ochi deschis la toamna, ca un fum

ciobanii, sprijiniți în bâte, par obidiți și triști
ogoare-s proaspăt arate, din vechile miriști
se-ndreaptă, legănat, mai sus, spre Pricopan
e raiul cu verdeață pentru mânzări, cârlani

curând vor sosi neguri din nord, dinspre Măcin
măturând în cale pajiști, cu resturi de ciulini
pornesc din nou la drum cu albele alaiuri
doinind melancolia lumii din fluiere și naiuri

vânătorească

vânătorească
în lunca fluviului de din vale
în lacuri efemere cu ciulini
tăiau țăranii, doinind a jale,
papura verde pentru rogojini

ici-colo, sălcii plangeau de dor
tânjeau la cântecul de ciocârlie
trestiile fluierau în limba lor
și încropeau pe note o melodie

cu capul rezemat in mâini
până și biciul în mână a ațipit
noroc cu lătrături de câini,
inima-n piept s-a mai liniștit

din păpuriș sare-un mistreț
ce ronțăia ciulinii din zăvoi
eu, vulturește, poate și isteț
I-am trimis în frunte plumbii noi.
minel tănase

promenada Sissi

promenada Sissi
verdele muntelui fără prihană
îmi alintă a sufletului rană
cumulus-nimbus printre azururi
se lasă cu gheață, cu fumuri

las anii ce-n urmă se sfarmă
las griji și prea multă larmă
din timpuri prea pline de-otravă
tu, munte, ești plaiul de slavă

imi vei fi scut dar și sabie
îmi vei fi râu, dar și albie
vei fi pentru arme, rastel
și nepoților, mândru castel
minel tănase

soției mele

soției mele
ai fost prințesa tinereții mele
mi-ai tălmăcit noaptea în stele
mi-ai oblojit inima rănită
mi-ai fost soție, mamă și iubită

am colindat prin zări astrale
am gustat amarul din migdale
am rupt din noi două făclii
le-am botezat simplu „copii”

le-am dat un nume, n-a fost greu
tradus ca „dat de Dumnezeu”
iar tu, ai devenit de-acum regină
după o viață de trudă, de albină
minel tănase

Echinocțiul de toamnă

Echinocțiul de toamnă
Îmi simt răbdarea ajunsă la dezastru
De când această Venus, rece astru
Cu ochii falși, luceferi de minciună
Îmi zvârle inima bolnavă, până-n lună

Și-mi pune-n loc un roșu rug ce arde
Și luminează-n jur ca focul de petarde.
După deal dispare un alt apus de soare
Dispar în orizont și păsări călătoare

Privesc nostalgic cocorii care pleacă
Aș vrea să strig, dar vocea mă îneacă.
Oare un vers, în care m-am răsfrânt
Să-mpiedice rostirea, ca un jurământ?

Mareea se revarsă, împăcând oceanul
În piept țâsnește iubirea ca noianul
Acum, când timpul în cumpănă-i egal
A, vrea s-adorm și să visez astral.
minel tănase

plânsetul toamnei

plânsetul toamnei
pe cerul brăzdat în zig-zag
de trăsnete ce cad pe un fag
satanele aleargă în robe
fac haos și bat în tobe

în geam bat ramuri de vânt
plâng norii și intră-n pământ
șiroaie de lacrimi mărunte
vin nopți, vin zile cărunte

sus, sub un cer pământiu
gâște sălbatice trec și scriu
V-uri argintii printre nori
îndoliate pe-alocuri cu ciori

carul cu boi, alene pe drum
se pierde prin tină și fum
indiferenți, și omul și boii
la zloată, la biciuirea ploii
minel tănase

Destinul

Destinul
tenace mă precede cu piedici și cu chinul
prin grote și păduri, plin de mister, Destinul
găsește, orbecăind, poteca și se-ndreaptă
spre viitorul meu, urcând treaptă cu treaptă
presare cu cenușă în urma lui cărare
de întâlnește o apă, înoată prin vâltoare
se odihnește-o clipă și pleacă-n pas de melc
eu îl urmez fidel, mergând adesea-n cerc
odată m-am ascuns, în nas i-am închis poarta
cum să-l împiedic? în spate era Soarta
de la o vreme, tot mai des se-ntoarce
respiră greu, transpiră, hainele le stoarce
nu stă nici noaptea, când mintea mea visează
artistul din el lucrează, poeme îmi dictează
bâjbâie prin noapte, cată să ghicească
ce-i bine pentru mine, să mi se potrivească
adesea dă prin gropi, docil, eu îl urmez
sătul de întuneric, încep să-mi pierd din crez
cu cât înaintează în noapte și tumult
cu atât sunt copleșit și n-am să-l mai ascult
m-ascund într-o bodegă și mă îmbăt cu vin,
mă despart de Soartă și de-al meu Destin
minel tănase

opriți timpul

opriți timpul
s-a tot vânturat vechea clepsidră
a-ntors-o viața, mai mult smucit
cu o inimă și trei capete de hydră
pustiul acestei lumi l-am scotocit

odată cu nisipul curge și iubirea
mai mult, ne măsoară veșnicia
timpului interior oprit și nemurirea
și trăirea efemeră, vremelnicia

am biruit o clipă al clipelor regat
și am păstrat clepsidra nemișcată
pentru tine; și timpul s-a schimbat
trăim etern o viață cum ... a fost odată
minel tănase

copiilor și nepoților mei

copiilor și nepoților mei
e ora când regretul îmi zâmbește amar
nu-mi mângâie orgoliul, e ca piatra
noian de amintiri mă bântuie-n zadar
eu, trist zănatic, mă strămut cu șatra
strămoșul grav, o viață a trecut în voi
a săpat în stâncă cu dalta, pioletul
cât mai adânc, să nu mă-ntorc strigoi
se apropie apusul și-și plânge violetul
minel tănase

sst, liniște!

sst, liniște!
o surdă tăcere mă doare
din cap până-n picioare
cu cât tăcerea e mai mare
cresc și petele solare
le văd și aflu cu stupoare
că liniștea vine din mare
e acea tăcere-n disperare
când pentru tine nimeni n-are
o scurtă clipă de-alinare
nu pot lega două picioare
cred că e grav, să fie oare
a nemateriei nepăsare?
nu mai adie nicio boare
de fac o glumă, n-are sare
e necesară o imputare
și poate chiar o amputare
eu vă anunț cu întristare
aceasta-i ultima postare
a unor versuri cu picioare
și-atunci tăcerea-i și mai mare
e acea tăcere care doare
doare-al dracului și moare …
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
vă aștept cu mine în netăcere
în necuvinte, în nedurere
Adios, Taras Bulba!

iubire oarbă

iubire oarbă
sub vraja frunții, tainice simboluri
mă străpung și îmi dau ocoluri
să deslușesc un zodiac de vise
ce m-au vrăjit, dar nu sunt scrise

gust din lacrima pe obraji prelinsă
scursă din ochii cu lumina stinsă
e din izvorul dulce al purei poezii
zvârlită de muze în varii seminții

nu sunt stăpân pe oracole și rugi
ca pe arcada coapselor prelungi
mai repede găsesc pistilul unui crin
sau sunt vrăjit de-al buzelor rubin

ușor descopăr un cearcăn al iubirii
e acea suavă pecete magică a firii
mai greu să aflu, ca orbul, un destin
iar de îl aflu, în fața lui mă-nclin
Taras Bulba

seducție

seducție
se lasă seara pe lacul de cleștar
prin fundul curții o fată de rudar
furiș, intră în apă și ușor înoată
se lasă pe spate și pluta o poartă

din trupul unduios, doar sînii îi ies
zici că sunt nuferi și nu dai greș
cu balonul lunii se joacă în lac
natura întreagă îi face pe plac

se leagănă lin în mișcări de-not
se fasă adormită să vadă visul tot
nu-i basm, e iureș, e spaimă, e amor
se simte deflorată de un zburător

o adiere provoacă un mic talaz
iubitul se desprinde de grumaz
deschide ochii, unde-i Făt-Frumos?
iese din apă și pleacă-ncet pe jos
Taras Bulba

toamna la Bujoru

toamna la Bujoru
în odaia veche de la stradă
petale palide stau să cadă
din tufănica, ruptă din grădină
tânjind la viață, lipsită de lumină

dintotdeauna, odaia de la drum
își aștepta un oaspete postum
aici se depănau vechi amintiri
cum cad petalele din trandafir

oglinda era întoarsă, părăsită
pisica torcea sub masă, liniștită
într-un pahar, micuța tufănică
murea și ea, căci apa era clocită
Taras Bulba

amurg de toamnă (pastel)

amurg de toamnă (pastel)
perdele lungi de nori fără de beteală
se lasă pe orizont ca o amăgeală
un alai de umbre se lasă pe câmpie
și se tot lungește pe culmea arămie

pe un stei de munte mai licăre lumina
zorind a sa plecare, căci apare luna
ciobanul își strânge întreaga turmă
un urlet din pădure se aude-n urmă

o pală vineție dispare-n arcul zării
fugind de întuneric, de frica răzbunării
pâlcuri fumurii cad iute, fără veste
acoperind tot câmpul și înalte crește

deodată o fereastră se deschide-n cer
puzderie de stele apar ca un mister
pe-al lor fundal, o seceră răsare
e încă somnoroasă, plină de mirare
Taras Bulba

Copiii vor totul, mai puțin credința

Copiii vor totul, mai puțin credința
rupți de realitate, noi vrem tărâm de Rai
dar ne privim cu gheață și n-avem grai
să ne rostim că Timpul, fără de iubire
se vestejește-n noi, pe veci și în neștire

altoiuri tot mai șubrede, lipsite de sevă
le educăm de mici să facă grevă
se mânie pe noi și pe întreaga lume
în Universul lor, iubirea n-are nume

ne plângem zilnic a noastră umilință
dar nu ne vrednicim pentru credință
îi educăm în van despre omenire
uitând că libertatea înseamnă și robire

și-acoperit, mă voi întoarce-n groapă
mă voi scula din moarte printr-o trapă
să le transmit că am găsit credința
o vor găsi și ei, odat' cu suferința
Taras Bulba

motivație

motivație
la pieptul tău e altarul de-nchinat
gurguii să-i sărut ca altădat'
și pietrele-n șiragul de la gât
pe rând în seara asta le sărut

de-o fi ca seara să sfârșească
și brațele albe să-ți obosească
de-atâtea strângeri, sărutări aprinse,
voi mai rămâne până vor fi stinse

stelele, clipind, vor sta de pază
cât fur o floare, să o pun în vază
vechea pendula se va opri din mers
cu buzele, îți voi desena un vers

îți voi declama minciuni adevărate
să te uimesc, deja îmi sunt iertate
să ne despărțim, uitând de iubire
având motive de o nouă întâlnire
Taras Bulba

ornicul

ornicul
de-aș mai fi copil, din ce-am primit în viață,
jumate aș ceda, m-aș târgui ca-n piață
cu timpul, poate am recurge la un troc
s-ar odihni oleacă, sau poate ar sta pe loc

clepsidră ori ceasornic, a devenit un zeu
ne-amenință, ne-mplântă săgețile mereu
plăcerea de-a trăi, un strop de desfătare
a pierit cu totul, a dispărut în zare

să-ți amintesc că timpul, nemăsluind, câștigă?
cu fiece secundă șoptește, nu ne strigă:
clipele-s de aur, sunt scumpe, nu le pierde
ești mână spartă, ceasornicul te vede

genunea e-nsetată, timpul, lacom se joacă
secunde, minute, ore, zile vin și pleacă
nisipul se scurge, precum argintul viu
mori dară, tu bătrâne, până nu-i prea tîrziu
Taras Bulba

Sonetul abisului

Sonetul abisului
cu mine port abisul oriunde mă îndrept
coșmar cromatic, pictat de-un înțelept
al spaimei rece vânt, tăios, este abis
dorință, faptă aievea, trupul sau un vis

în stânga, în dreapta, adâncul e cuprins
de o tăcută taină a spațiului prelins
și să adorm mi-e teamă de neființă
de eram savant, muream în neștiință

cu spaime vagi, fug de orice groapă
e acel neant, ce trupul îl așteaptă
privesc în sus, în jos, nu văd decât abis

am sufletul vânat, de rătăcire prins
uneori, noaptea, chiar Domnul intervine
îmi slăvește abisul ce îl port cu mine
Taras Bulba

Voi sunteți Țara

Voi sunteți Țara
voi, neliniștiții tineri
ar trebui s-aveți abțineri
când vă umiliți străbunii
ați dat dosul rugăciunii
ne-ați adus un președinte
cu un vocabular cuminte
ați aruncat vorbe de ocară
guvernanților de țară
le-ați furat arșilor făclia
și ne-ați adus tehnokrația
când meritele le-ați văzut
ați fugit, că n-ați știut
că pământul nostru plânge
că este-mbibat cu sânge
câți din voi v-ați da o clipă
pentru țara înrobită?
cum copiii îi apărați
când codrii ne sunt tăiați?
declarând ritos pe feisbuc
„vreau la miting să mă duc”
adunați-vă-n tăcere
este timp de repliere
lăsați zodii, lăsați aștrii,
amicii cu ochi albaștri
n-așteptați decât cuvântul
ce țâșnește din adâncuri
ce rămâne după voi?
întrebați-ne pe noi
am fost și pierim în vânt
ca o mână de pământ
vă-ntrebați, ce a rămas?
„Țara nu e de pripas”
Taras Bulba

toamna

toamna
cad frunzele din pom, cad clipele din mine
pe ele laolaltă calc, sub talpă îmi foșnesc
iubito, la picioare ți le-mpletesc cunune
un soare fără milă, le ard, le veștejesc

cad frunzele, de vânt sunt spulberate
ale mele clipe se cern prin sită rară
deopotrivă toate vor fi cândva uitate
până o sosi o viitoare primăvară

cad frunzele , sub talpa mea foșnesc
trec clipele-n neant din trupul pământesc
Taras Bulba

rănile amorului

rănile amorului
întâlnesc pe drum o piatră
roasă-n vânt, spălată-n apă
pe-ntuneric, ea mă-ndreaptă
către tine -i prima treaptă

pietre întâlnesc tot drumul
pe-a ta potecă-s cu duiumul
în calea mea, visând de dor
le dau cu șutul pietrelor

până când la tine ajung
pe acest drum atât de lung
dâre de sânge las în cale
din rănile primite-n gioale

merg și mă rog într-una
cât e noapte, cât e luna
lângă mine cântă vântul
roade piatra și pământul

merg târâș, curge albastru
sângele, parcă-i de astru
timpul curge în înalturi
vin la tine să mă saturi
Taras Bulba

insomnie

insomnie
te culci odată cu pleoapele mele
și nu-mi dai pace să mai dorm
mâinile-mi cad ca pietrele grele
orologiul sună în înaltul dom

îți spun atâtea, am căpătat curaj
dar tu dispari în a mea umbră
rămân cu gândul pururi treaz
și râd și plâng în noaptea sumbră

forma mâinilor tale se imprimă
pe pielea mea, pe gât pe piept
ochii tăi negri îmi dau lumină
e plină zi și veșnic sunt deștept
Taras Bulba

vipera la sân

vipera la sân
obrajii-s încărcați de lacrimi de icoană
ți-e inima o faclă, balsam de pus la rană
în cântec de arcușuri, domol armonioase
pe perna mea aluneci în valuri generoase

cât de gingașă ești, născută pentru amor
cu pulpa pârguită, cu gust aromitor
te-aștept cu trupul, cu patul plin de flori
te-aștept cu mintea, să îmi provoci fiori

covorul să ne poarte spre depărtate oaze
luna plină să ne mângâie cu ale sale raze
să ne iubim secret dar taine să n-avem
să nu ne înșelăm, căci masca e blestem

așa gândeam, sclav al adevărului lumesc
ce salutam iubirea-ntr-un décor ceresc
plutind în noapte, în ochiul ei adânc
în care se-oglindesc speranțe ce se frâmg
Taras Bulba

zori pentru nepot

zori pentru nepot
nu-i joc al întâmplării, geamul e pătruns
de taine ancestrale, ce zorii le-au adus
raze de aur pur vin și-mi dau de veste
că îngerul luminii în casă se ivește

înlătură-ntuneric, deasupra-mi se rotește
din zări spirituale pe Domnul îl slăvește
peste adânci prăpăstii apare un curcubeu
să cuceresc azurul, să-l văd pe Dumnezeu

dispare ceața și ale mele păcate în moloz
în minte îmi rămâne doar chipul pur și roz
al unui nou-născut, cu aură îngerească
cu suflet fără pată; și-așa o să trăiască
Taras Bulba

insomnie II

insomnie II
culcată devreme în perne moi de nori
în seara asta luna-i pătrunsă de fiori
când ale sale raze pornite-n jos alene
îi luminează sânii și ochii-nchiși de gene

de pe trupul gol curg valuri de mătase
în zbuciumatul somn poate că visase
vedenii ale vieții sau poate un cer senin
acum e istovită, zace într-un lung leșin

poate un poet e al somnului dușman
și a rămas pătrunsă de un focos alean
în vis îi scapă o lacrimă pe finul obraz
se reflectă-n lună și mă ține treaz
Taras Bulba

inima de lut

inima de lut
o nostalgie cruntă m-apucă și oftez:
eu din copilărie am rămas c-un crez
cum că Tu, Doamne, trupul l-ai făcut
ca și-ntreaga Lactee, adică din lut

că din mine-odată s-or face cărămizi
că voi fi mraniță pentru crescut duzi
că viermii de mătase se vor dezvolta
din borangic cămasă mi se va țesea

că am fost piatră, că am scăpărat
precum Luceafărul o clip-am luminat
rămân uimit desigur, că eu singur pot
să duc cu-această inimă Universul tot
Taras Bulba

Sonetul Divei

Sonetul Divei
privește printre gene cu ochii de mărgean
ispita o împarte prin mersul ondulat
e naltă și brunetă, cu părul răsculat
trăiește-n tinerețe cu un ascuns alean

de o privești în față, te pierzi, săgetat
de laserul trimis pe sub sprâncene
de graiul duios, de vorbele-i viclene
iar încruntata frunte te lasă derutat

la glezne ori la mâini e plină de brățări
în mâna străvezie poartă un trandafir
la gât sunt atârnate perlele pe fir

îmbrăcămintea-i fină îndeamnă la visări
prin rochia mulată pulpa se-nfioară
tânjind după amorul de odinioară
Taras Bulba

Raiul amăgirii

Raiul amăgirii
te duci cu sacul la Raiul amăgirii
acum, când, tinerețea s-a ofilit de tot
visezi să apelezi la moda rugăciunii
crezi tot mai des că este un complot

privești în luciul apei, ca într-o oglindă
chipul tău, după nori tulburi se ascunde
privești tavanul și vezi un nod în grindă
a cărui taină nu o poți pătrunde

o umnră îți apare cu chip înșelător
să-ți mai refacă o clipă stinsa fericire
apusa-ți tinerețe s-a ofilit de dor
și va pieri zâmbindu-ți ca o nălucire
Taras Bulba

Alternanța obligatorie

Alternanța obligatorie
Sunt un câine ce a găsit culoarea
Ascunsă într-un arc de curcubeu
Sunt fata ce și-a pierdut pudoarea
În minijupa și adâncul decolteu.

Sunt rătăcitul ce a pierdut prezentul
Printre meandrele unui trecut uitat
Sunt râul ce și-a găsit torentul
În strunga stâncilor din Retezat

Sunt vrăjitorul ce și-a uitat bagheta
În pălăria, de vânt purtată-n zări
Sunt dirijorul ce și-a găsit nota
În trilul unei ciocârlii în zbor

Sunt floarea ce-mprăștie odorul
Albina s-o îmbie în patul de polen
Sunt mama pătrunsă de fiorul
Că al ei soldat e pe-un minat teren

În astă lume plină de perdanți
Fie că-i om, că-i plantă ori omidă
E o alinare că nu vom fi restanți,
Că alternanța trece prin clepsidră
Taras Bulba