iubire de toamnă

iubire de toamnă
mi-apare o fecioară cu sufletul păgân
păream posac și rece cu sufletul bătrân
reanimat de sânii albi și tari ca piatra
visez la vremea când ea venea cu șatra

o stea se năștea la margine de sat
pribegia sorții ne-ademenea la pat
era toamnă, vântul purta nostalgia
furam mirajul clipei, lepădam vecia

'nainte ca Nordul să apară-n zare
simțeam în ea o rece depărtare
i-am jurat credință, ca soarele de sus
dar iubirea ei, în iarnă a apus

pastorală

pastorală
sub sprânceana de pădure lacul pare adormit
stufărișul îl îngână cu păsăretul cuibărit
putregai de crengi uscate coborâte în adânc
plauri pribegi din frunze moarte plutesc, aburind

ciopor de oi borțoase molfăie din iarba rară
pe plaiul veșted, cu amintiri din fosta vară
dulăii-s tolăniți apatic în praful de pe drum
privesc c-un ochi deschis la toamna, ca un fum

ciobanii, sprijiniți în bâte, par obidiți și triști
ogoare-s proaspăt arate, din vechile miriști
se-ndreaptă, legănat, mai sus, spre Pricopan
e raiul cu verdeață pentru mânzări, cârlani

curând vor sosi neguri din nord, dinspre Măcin
măturând în cale pajiști, cu resturi de ciulini
pornesc din nou la drum cu albele alaiuri
doinind melancolia lumii din fluiere și naiuri

vânătorească

vânătorească
în lunca fluviului de din vale
în lacuri efemere cu ciulini
tăiau țăranii, doinind a jale,
papura verde pentru rogojini

ici-colo, sălcii plangeau de dor
tânjeau la cântecul de ciocârlie
trestiile fluierau în limba lor
și încropeau pe note o melodie

cu capul rezemat in mâini
până și biciul în mână a ațipit
noroc cu lătrături de câini,
inima-n piept s-a mai liniștit

din păpuriș sare-un mistreț
ce ronțăia ciulinii din zăvoi
eu, vulturește, poate și isteț
I-am trimis în frunte plumbii noi.
minel tănase

promenada Sissi

promenada Sissi
verdele muntelui fără prihană
îmi alintă a sufletului rană
cumulus-nimbus printre azururi
se lasă cu gheață, cu fumuri

las anii ce-n urmă se sfarmă
las griji și prea multă larmă
din timpuri prea pline de-otravă
tu, munte, ești plaiul de slavă

imi vei fi scut dar și sabie
îmi vei fi râu, dar și albie
vei fi pentru arme, rastel
și nepoților, mândru castel
minel tănase

soției mele

soției mele
ai fost prințesa tinereții mele
mi-ai tălmăcit noaptea în stele
mi-ai oblojit inima rănită
mi-ai fost soție, mamă și iubită

am colindat prin zări astrale
am gustat amarul din migdale
am rupt din noi două făclii
le-am botezat simplu „copii”

le-am dat un nume, n-a fost greu
tradus ca „dat de Dumnezeu”
iar tu, ai devenit de-acum regină
după o viață de trudă, de albină
minel tănase

Echinocțiul de toamnă

Echinocțiul de toamnă
Îmi simt răbdarea ajunsă la dezastru
De când această Venus, rece astru
Cu ochii falși, luceferi de minciună
Îmi zvârle inima bolnavă, până-n lună

Și-mi pune-n loc un roșu rug ce arde
Și luminează-n jur ca focul de petarde.
După deal dispare un alt apus de soare
Dispar în orizont și păsări călătoare

Privesc nostalgic cocorii care pleacă
Aș vrea să strig, dar vocea mă îneacă.
Oare un vers, în care m-am răsfrânt
Să-mpiedice rostirea, ca un jurământ?

Mareea se revarsă, împăcând oceanul
În piept țâsnește iubirea ca noianul
Acum, când timpul în cumpănă-i egal
A, vrea s-adorm și să visez astral.
minel tănase

plânsetul toamnei

plânsetul toamnei
pe cerul brăzdat în zig-zag
de trăsnete ce cad pe un fag
satanele aleargă în robe
fac haos și bat în tobe

în geam bat ramuri de vânt
plâng norii și intră-n pământ
șiroaie de lacrimi mărunte
vin nopți, vin zile cărunte

sus, sub un cer pământiu
gâște sălbatice trec și scriu
V-uri argintii printre nori
îndoliate pe-alocuri cu ciori

carul cu boi, alene pe drum
se pierde prin tină și fum
indiferenți, și omul și boii
la zloată, la biciuirea ploii
minel tănase