străin în propriu-mi vis

străin în propriu-mi vis
în astă primăvară, ce trist aleargă,
unde seninul 'și arată neputința,
bolnav mi-e trupul și nu vrea să meargă
cască flămând, rămasă-i doar dorința

priveam cum merge, cu soarele în plete
se-ndepărta, dar mi-apărea mai clară
vântul se distra prin poalele cochete
toți se-ntorceau spre zâna de cu seară

trecând, împrăștia fin al vrajei parfum
ce îl sorbeam într-o beție neetilică
un timp am rătăcit prin țara fără drum
și-am reîntâlnit-o într-o trăire idilică
Taras Bulba

epitaf III

epitaf III
din străfunduri o undă subterană
descinde și stihii se zvârcolesc în lavă
un gemet prelung, parcă iscat de rană
se sparge în valuri, tăiate de etravă

se întristează luna, îngerii au lacrimi
albe, ce cad ca roua pe firave corole
un vis mă tortura, că pier în patimi,
în acord de marș funebru, de viole

aici, cântări de păsări nu pătrund
stânca-i prea groasă, foarte grea
aici, toate speranțele se-ascund
nimeni să le găsească, n-ar putea

veți fi surprinși, poate în chip naiv
dar sub astă stâncă un râu se scurge
ce se bifurcă. de căutați motiv,
răbdare să aveți și-l veți parcurge
Taras Bulba

în amurg, cu doamna

în amurg, cu doamna
e vremea când faleza se încinge
de suflete ce la parfum vibrează
când soarele se-neacă-n sânge
iar luna, pe boltă îi ia locul, trează

începe valsul alergătorilor pe role
ici-colo o perechea se lasă pe bancă
odorul florilor se strânge în corole
pulsează fluviul în vechea lui matcă

orgolios, cu inima obosită, ce-i voi spune,
eu, ce-aș vrea să înfloresc tomnatic,
celei de-alături, blândă și preabună
ce nu m-a lăsat un însinguratic?

ființa ei mă-mbracă după modă
uneori vorbește, eu, simplu o ascult
deși, nu-i nevoie de vreo vorbă,
ne-nțelegeam prin semne mai demult

rămâne-o simplă seară, o plimbare
eventual, s-o prelungim în noapte
pe faleză, ca pe o veche aniversare
fără osanale, sunt suficiente șoapte
Taras Bulba

în așteptarea dimineții ...

în așteptarea dimineții ...
vestigii din vremi trecute se adună
în scrinul din mine , o ladă de odoare
neliniștile cresc, lasă tristeți arvună
conștiința-mi fără speranță moare

îmi caut leacul în suflete vecine
purced să zbor unde dispar tristeți
unde nu-s paturi albe și ca mine
mulțimi se-adună și-așteptă dimineți

trec pe lângă făpturi din basme
foste curtezane transformate-n îngeri
ale căror vieți au rămas fantasme,
la vârsta a treia, rabdă fără plângeri

nu-s rușinate de soartele înfrânte
au muncit cât luna a fost pe cer
să puneți o floare pe a lor morminte
altfel, aceste Eve nerespectate, pier.
Taras Bulba

lăsați-mi cuvântul ...

lăsați-mi cuvântul ...
când noaptea se apropie tiptil de mine
moș Ene mă cheamă în hău să m-arunc
din creștet mă învăluie o stare de bine
dorințe și vise se-ndreaptă spre adânc

adânc e în jur, oriunde mă-ndrept
mi-e teamă s-adorm, în vis să nu rămân
peste tot sunt gropi și nu e înțelept
să mă rătăcesc, cătând un alt drum

un vânt al spaimei în suflet îmi bate
îmi taie elanul, îmi anulează dorința
neantu-i pictat pe cearceafuri curate:
lăsați-mi cuvântul, luați-mi ființa
Taras Bulba